Toamna este anotimpul contrastelor, când natura își încetinește ritmul și se pregătește pentru repausul din timpul iernii. Frunzele încep să ruginească și să cadă pe pământul umed, iar pădurile se transformă într-un mozaic de culori, de la galben și arămiu până la roșu și brun, creând un tablou spectaculos, pe care mulți pictori au încercat să-l imortalizeze pe pânzele lor.
Însă toamna nu este o sursă de inspirație doar pentru pictori. Schimbările din natură creează o atmosferă de reflecție și melancolie, pe care numeroși poeți au surprins-o în operele lor. De la versuri senine și jucăușe până la introspecții despre iubire, viață și moarte, nu este de mirare că toamna este considerată unul dintre cele mai poetice anotimpuri.
În continuare, te invităm să lecturezi 20 dintre cele mai cunoscute poezii despre toamnă din literatura românească. Ele îți vor încânta sufletul și îți vor rafina sensibilitatea.
Afară-i toamnă, frunza 'mprăștiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și într 'un ceas gândești la viața noastră.
Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n ușa ta să bată;
Dar și mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Și eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;
De odat 'aud foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.
Oaspeții caselor lor, cocostârci și rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele;
Cârdurile de cucoare, înșirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.
Vesela verde câmpie acu-i tristă, veștejită,
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc,
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.
Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.
Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare!
Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rânchează, câinii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc.
Ieri vedeam pe luncă flori…
Mândri fluturi zburători
Și vedeam zburând albine.
Ieri era și cald și bine.
Azi e frig și nori și vânt,
Frunzele cad la pământ,
Florile stau supărate,
Vestejesc de brumă toate.
Ieri era frumos pe-afară
Ca-ntr-o caldă zi de vară.
Azi e toamnă pe pământ
Vreme rea și bate vânt.
Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Şi geme, şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine, şi creşte
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură, şi urlă,
Că-şi simte pieirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace.
Şi tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc,
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul,
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe veștmântul,
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub gheaţă-
Şi regele codru,
Din ultima viaţă,
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme,
Şi cade pe spate.
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!
Trece vântul prin copacii goi
Și zvârle cu castane-n noi.
Dar în liniștea din umbra lui,
Nu-i răspunde glasul nimănui.
Doar o frunză-a mai foșnit, departe,
Ca o filă-ntoarsă dintr-o carte.
Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...
Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...
Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:
- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...
Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!
Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.
Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.
Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.
Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.
Dacă sunteți interesați să ascultați această poezie, mai jos găsiți versiunea interpretată de Margareta Pâslaru).
Poetul național a scris această operă în anul 1884 și a fost publicat volumul „Poesii”, singurul volum publicat în timpul vieții lui Mihai Eminescu.
- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Veștejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
Nicu Alifantis interpretează exemplar această melodie. Sperăm că o veți aprecia și dumneavoastră.
Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.
Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetul uşure şi-l iau să i-l dezmierd…
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul își întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna - şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.
Deși poezia „Amurg violet” a fost scrisă de cel mai important simbolist român în 1904, aceasta a fost inclusă ulterior în volumul „Plumb”, publicat în 1916.
Amurg de toamnă violet...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
- Apostoli în odăjdii violete -
Orașul e tot violet.
Amurg de toamnă violet…
Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
Mulțimea toată pare violetă,
Orașul tot e violet.
Amurg de toamnă violet…
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orașul tot e violet.
Bun găsit, drăguță toamnă!
Bun sosit la noi!
Ne-ai lipsit atâta vreme
Din grădini și din zăvoi!
Mere roșii, poamă coaptă
Multe ne-ai adus!
Nu uita, bogată toamnă,
Nucile-s de-ajuns.
De pe deal copiii vin
Plini de voioșie;
Au adus de la vecini
Mulți struguri din vie.
Merele sunt coapte-acum
Strugurii sunt dulci și buni
Dragă toamnă-ți mulțumim!
Te rugăm mai vino!
Vin!
Astăzi, această poezie scurtă, ritmată și luminoasă apare des în antologii de poezie românești și este foarte apreciată de copii.
Acest pastel celebru scris de Vasile Alecsandri este publicat initial în revista Convorbiri literare la 1 februarie 1875).
Toamna mândră, harnică
Și de bunuri darnică
A-mpărțit a ei comori:
Frunza-i dat-au vântului,
Iar roada pământului
Dat-o-au la muncitori.
Dat-au in pentru ștergare
Și porumb pentru coșare
Plin de ținte aurii,
Și toți strugurii de vie
Pentru dalba veselie
De la nunți și cumătrii.
Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde și frumoasă
Care-n mai au înflorit;
Ș-a ei paseri cântătoare,
Ș-a ei șiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.
Ș-au rămas, sărmana, goală,
Pe când viforul se scoală
Aducând gerul de an!...
Ce-a să facă ea la iarnă?
Norii vin ca să aștearnă
Pe câmpii un lung troian.
Vai de ea!... Ce-a să devie
Sub cumplita vijelie
Care suflă oțerit
Peste văile uscate,
Peste apele-nghețate,
Peste codrul desfrunzit?
Dar nu-i pasă!... Cât e soare,
Toamna, mândră țesătoare,
Pune furca-n brâul ei,
Ca să toarcă și să țese
Pânză lată-n ițe dese
De-nvălit umerii săi.
Și torcând de-a lungul trece
Peste brazda murgă, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de matasă
Pe pământ în urmă lasă
Mreji de raze argintii.
Câte lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.
Toamna grabnic le urzește,
Le-mpletește, nevedește,
Și cu toate la un loc
Ea-și lucrează-o-nvălitoare
Ca să meargă-n șezătoare
Și să ia parte la joc.
Iat-o în cămeșă albă,
Cu lefți mari lucind în salbă,
Mari cât ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuiește
Și prin neguri o pândește
Descântând vrăjitorii.
Iar românul cu drag spune:
„Doamne! Fă încă-o minune!
Scoate-o fată-n calea mea,
Ca și toamna harnică
Și de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea!“
Şi, totuşi, vine toamna
Şi, totuşi, vine toamna
Şi tu o simţi şi o îngâni
Şi, totuşi, vine toamna
Şi, totuşi, vine toamna
Şi, vai, suntem bătrâni.
E încă verde iarba pe coline
Şi zilele nu s-au scurtat de tot
Şi cineva c-un sac în spate vine,
De sus, din munţi, ca de la un complot.
Porumbul are încă dinţi de lapte,
Albinele se-ngreuiază-n zbor,
Văratec plouă-n fiecare noapte
Şi greierii mai cântă până mor.
Cojoacele n-au coborât din poduri,
Iubirile n-au coborât din vis,
Se coc gutui în foarte multe moduri,
A le muşca e încă interzis.
În clăi de fân miroase-a foc de floare,
Cerboaicele nu caută mascul,
În aguride, pivnicerul moare,
Mai este pân-la nuntă timp destul.
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile,-n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nenţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.
Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.
Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.
Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.
Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră...
Dacă vă place această poezie, găsiți și versiunea video a acestei melodii compuse și interpretate de Nicu Alifantis.
Toţi acei ce-ntreaga vară
Au lucrat din zori în seară,
Toamna au roade bogate,
Au şi fructe, şi bucate,
Mere,
Pere,
În panere.
Prune
Bune
Şi alune,
Şi gutui
Amărui,
Cu puf galben
Ca de pui.
Şi tot felul de legume,
De nu le mai ştii pe nume.
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-așează bruma peste vii —
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braț,
Să te privesc cu mult nesaț,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
Ți-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne plimbam prin văi și lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori!
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei…
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viața sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Și lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
Singur, singur, singur,
Într-un han, departe —
Doarme și hangiul,
Străzile-s deșarte,
Singur, singur, singur…
Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beție —
Și s-asculți pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă…
Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine —
Și de-atâta vreme,
Nu știe de mine,
Nimeni, nimeni, nimeni…
Singur, singur, singur,
Vreme de beție —
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur…
Nicu Alifantis a pus pe note și a interpretat de-a lungul carierei sale numeroase poezii, printre care si aceasta.
Poezia „Bunătate toamna” de Lucian Blaga a fost publicată inițial în revista „Gândirea” (numărul din 5-20 noiembrie 1923, Anul III, nr. 3-4, apărut la București).
Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum.
O minune e câteodată boala.
Pătrunse de duh,
fetele-şi lungesc ceara,
dar nimeni nu mai caută vindecare.
Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările.
Toamna toţi oamenii încap laolaltă.
Iar noi cei altădat-atât de răi
azi suntem buni, parcă am trece fără viaţă
prin aurore subpământeşti.
Porţile pământului s-au deschis.
Daţi-vă mânile pentru sfârşit:
îngeri au cântat toată noaptea,
prin păduri au cântat toată noaptea
că bunătatea e moartă.
Indiferent de tonul versurilor, fie el copilăresc, nostalgice sau melancolic, toamna nu reprezintă un simplu decor aflat în fundal. Ea devine o stare de spirit, o prezență discretă, dar profundă, o oglindă îndreptată către sine și către un ritm al vieții mai domol și mai simplu.